Revolutia a inceput la Timisoara in 16 decembrie 1989. La momentul acela aveam 21 de ani, eram student si locuiam cu parintii in Bucuresti. Eu am auzit abia pe 17 decembrie despre ce se intampla la Timisoara. Singura sursa de informatii era Radio Europa Libera. Pe postul oficial de televiziune nicio mentiune despre ce se intampla in Timisoara. In urmatoarele zile am auzit despre represiunea impotriva manigfestantilor si despre faptul ca au fost morti in timpul represiuni. In timpul acesta, Televiziunea Romana difuza programul normal de stiri despre realizarile Partidului Comunist si despre vizita lui Ceausescu in Iran. Abia pe 20 decembrie 1989, Nicolae Ceausescu a iesit pe postul national de televiziune cu o declaratie despre forte straine care s-au amestecat in traburile interne ale Romaniei si a mentionat manifestatia de a doua zi din Piata Palatului cum se numea atunci piata care era in fata cladirii Comitetului Central al PCR.  Ma uitam la declaratia lui Ceausescu si imi spuneam ca nu cred un cuvant.

Manifestatia anuntata de Ceausescu s-a tinut pe 21 decfembrie si a fost transmisa in direct la TV. M-am uitat impreuna cu tata care era pensionar si era acasa in acea zi. A inceput ca orice manifestatie comunista, Ceausescu a iesit in balconul CC si a inceput sa vorbeasca. La un moment dat o rumoare s-a auzit in piata, niste femei au inceput sa tipe, Ceausescu a incercat sa linisteasca multimea – “tovarasi, stati la locurile voastre” – in spatele lui un securist a intrat in cladire si transmisiunea s-a intrerupt. “Incepe” – i-am spus lui Tata.”Comunismul e gata.”.  

Toata ziua apoi am stat cu urechea lipita de radio. Europa Libera transmitea ca sunt manifestatii la Universitate si apoi in Piata Romana. Pe strada aparusera patrule de militieni si membri ai Garzilor Patriotice. Am vrut sa plec la Romana sau la Universitate dar mama m-a rugat cu lacrimi in ochi sa stau acasa. Pe la 11 noaptea ai mei s-au culcat. M-am imbracat si am iesit tiptil din casa. Usa blocului era incuiata dar luasem cheia. Am iesit din bloc si am ajuns la coltul strazii aproape de Hotel Nord. Acolo era o patrula formata din doi oameni de la garzile patriotice si un militian. Stateau nemiscati si fumau in tacere. Nu m-au vazut. Dar stiam ca aveau ordin sa nu te lase sa treci. M-am intors. Am trecut prin gangul blocului incercand sa ajung in Piata Garii de Nord. Acolo o alta patrula din doi militieni si un caine lup. Mai departe o duba a militiei era parcata langa parc. Cainele m-a simtit si a inceput sa maraie. Am renuntat. Nu vroiam sa ajung in duba militiei. M-am intors acasa cu un suflet greu.

22 decembrie 1989, dimineata, prin fata blocului au inceput sa treaca coloane de muncitori care se duceau spre cladirea CC. Am plecat si eu cu ei. Se auzeau zvonuri ca Armata a tras in oameni si ca sunt zeci de morti. Mergeam si strigam “Jos Ceausescu!”. Afara era soare si destul de frig. Cand am ajuns in in Piata Palatului am vazut un elicopter care pleca de pe cladirea CC. Pe coltul Caii Victoriei, vizavi de Hotelul ambasador – actualul Atehnee Place cineva a scos un televizor pe geam. Am vazut un cranic care anunta ca Ceausescu a fugit din cladirea CC cu un elicopter. Vestea s-a raspandit cu viteza focului in piata si lumea a izbucnit in urale. Deci ala era elicopterul!

Am stat acolo ceva timp apoi am zis sa mergem la Televiziune. Se facuse dupa amiaza si frigul incepea sa muste. Eram subtire imbracat. M-am oprit acasa sa ma imbrac.

Amintirile s-au estompat in timp. Nu mai stiu exact cand am auzit ca se trage in piata CC si la Televiziune. Am decis sa plec la Radio, sa pastram libera transmisia. M-am gandit ca radioul ajunge la mai multi oameni. Am plecat dupa ce mi-am pupat parintii care erau livizi.

Cladirea Radio Romania este asezata intre doua strazi; Berthelot si Temisana. M-am oprit pe str Popa Tatu colt cu Temisana. Acolo era un grup de oameni. Am inceput sa vorbim. La un moment dat a aparut un militar care ne-a spus sa stam acolo si sa nu lasam pe nimeni sa treaca. In caldura evenimentelor nu am realizat nici unul ca un “terorist” cu o arma automata trecea prin grupul nostru de 20 de oameni ca prin branza. Eram adunati unul in altul la coltul strazii inconjurati de zgomotele impuscaturilor. Distinct se auzea zgomotul armelor AKM – AK47 ale Armatei dar si un zgomot mai sec, ca un plici, cu o cadenta mai mare a altui tip de arma pe care nu o recunosteam. Facusem armata la graniceri, stiam cum suna AK-urile romanesti. Instinctiv, m-am asezat in conul de umbra al felinarului de la colt.

Timpul parea sa stea pe loc si zgomotele de arma se apropiau de noi. Apoi au tacut. Se zvonea ca teroristii vin pe acoperisuri. M-am uitat in sus, incercand sa vad prin intunericul usor cetos al noptii reci. Coama acoperisurilor era scaldata de o lumina slaba, portocalie. Am vazut niste umbre. Adrenalina a inceput sa curga. Zgomotul de arma a reinceput parca mai aproape. Oamenii care stateau la coltul strazii au strigat atentie la teroristi! M-am bagat in intrandul unei case, ramanand in umbra si am asteptat sa apara. Pe vremea aia faceam judo, aveam 73 de kilograme la 1.83 inaltime. Ma gandeam ca il iau de gat pe unul si ii iau arma. In mintea mea eram pregatit. Acum ma gandesc ca eram doar tanar si stupid.

Nu stiu cat timp a trecut. Teroristii nu au aparut. Si la un moment dat s-a facut din nou liniste. A venit in schimb dimineata. Fara soare, cu ceata. Era 23 decembrie 1989, imi era foame si frig. Pe la 9 am plecat acasa. Parintii mei erau albi la fata si nu au avut puterea sa-mi spuna decat “bine ca ai venit acasa, mama”. Si mi-au povestit ca sunt morti multi, ca s-a tras toata noaptea. Am mancat ceva si m-am culcat.

Cand m-am trezit, mi-a zis mama ca au facut apel la toti studentii sa plece la Facultatile lor sa apere centrele universitare. Parea o idee buna. Eram student la TCM in Politehnica din Bucuresti. Am ajuns la facultate in dupa amiaza de 23 decembrie 1989. Acolo erau unii de la Garzile Patriotice. Ne-au organizat sa pazim cladirile. Eu am picat pe un hol care facea legatura intre TCM si Mecanica, un hol din geamuri in spatele caruia era un bec. Eram ca un carbune pe faina. Am protestat ca nu e un loc bun, ca un lunetist ma omoara acolo de la un kilometru. Omul de la garzi a fost categoric. M-am ascuns in spatele unei usi metalice constient de inutilitatea actiunilor mele. Pe la miezul noptii am fost schimbat din garda stupida pe care o faceam.

Apoi, cumva am ajuns in Rectorat la centrala telefonica. Am intrat acolo. Inauntru, doua doamne speriate de faptul ca niste studenti intrasera intr-un obiectiv in care inainte nu aveau acces decat persoanele de pe o lista speciala, raspundeau la telefoane. In armata am fost centralist. Pupitrul cu multe butoane si fire imi era familiar. M-am uitat la centraliste si le-am intrebat ce fac aici la ora asta. Amandoua aveau copii. Dupa un schimb de replici si un test de aptitudini pe care l-am data ca sa le arat ca stiu sa umblu cu centrala, le-am trimis acasa la copii. Au protestat incetisor si fara vlaga apoi au plecat. Nu au mai venit inapoi.

Incepand din acea noapte si pana pe 29 decembrie 1989 am raspuns la telefoane. Sunau parintii ingrijorati de soarta copiilor lor. Incercam sa-i gasim. Erau mai multi studenti acolo. Eu le spuneampe cine sa caute, ei se duceau prin camine si ii cautau. I-am gasit pe toti.

Aveam un televizor in Centrala telefonica si am vazut pe 25 decembrie impuscarea lui Ceausescu. M-am bucurat.

Am vorbit cu zeci de oameni si am facut sute de legaturi telefonice. Mai era cineva cu mine acolo dar nu mai imi aduc aminte cine. Am facut legaturi acasa pentru cei din Politehnica. Am avut sentimentul ca faceam ceva bun. Apoi pe 29 decembrie a venit cineva din conducerea Politehnicii, cred ca Rectorul dar nu imi mai amintesc bine, si m-a dat afara din Centrala. Ne-a dat afara pe toti cei care pastrasem legatura Politehnicii cu lumea exterioara. Ca nu avem ce sa cautam acolo. Imi amintesc insa bine ca am fost scosi din Centrala telefonica fara un multumesc. Doar cu un rastit “hai, acasa cu voi!”

Am ajuns acasa. Revolutia se incheiase pentru mine. M-am culcat cu sentimentul ca nu lasasem istoria sa treaca pe langa mine, ca participasem cumva si eu la schimbare.

PS. Poza nu imi apartine si nu stiu autorul, dar exprima bine cum a aratat noaptea la Radio.